In lucrarea „Scriitorul si activitatea fantasmatica” Freud spune: ”…orice copil care se joaca se comporta asemeni scriitorului, deoarece isi creeaza propria sa lume, sau mai corect spus, pune lucrurile din lumea sa intr-o ordine noua, dorita de el”. As dori sa aprofundez putin aceste idei, vorbind mai degraba de nou-nascut decat de copil, adica de o secventa de dezvoltare a lumii interne a bebelusului.

Un alt punct de plecare ar fi o observatie indirecta si anume momentul in care, imediat dupa taierea cordonului ombilical, se asteapta prima respiratie a abia-nascutului. In filme acel prim tipat-strigat-planset aduce o bucurie si o relaxarea in lumea adultilor care – asa este creata imaginea – gandesc ca de-atunci totul va fi bine. Ideea ar fi ca bebelusul nu are acesta reactie pentru ca adultii sa fie mai relaxati si sa stie ca lucrurile intra in normal ci, as indrazni sa spun, din cauza efortului pe care il face de a trece de la respiratia ombilicala la cea aeriana. Asa cum afirmam in alta parte, nimeni nu cred ca ar avea ceva impotriva faptului de a spune ca pentru mica fiinta acesta ar fi un moment angoasant. De altfel, este greu de crezut ca anxietatea nu insoteste „marea trecere” (inspre viata de data asta) de la mediul perfect, uterin, la cel extern, imperfect, prea putin protector. De altfel revine parintilor sarcina de a crea un mediu continator, asigurator pentru a face aceasta trecere cat mai putin traumatica in conditiile in care oricum este poate fi conceputa ca traumatica.

Traumatismul acesta s-ar datora, asa cum am spus, si aparitiei unui alt factor care produce un decalaj intre nevoie si mai tarziu dorinta, si satisfactie. De-acum incolo satisfactia va fi mai mult sau mai putin amanata ceea ce implica si dezvoltarea unui mecanism de a face fata insatisfactiei. Un asemenea mecanism este reprezentat de fantasma (desigur unul dintre ele). Cu alte cuvinte, momentul intrarii in realitate aduce cu sine frustrarea care poate avea rol structurant, prin intermediul fantasmei. Freud spunea despre copil ca „isi creeaza propria sa lume” folosind elemente de realitate dar nefiind obligatoriu sa respecte „ordinea” realitatii. El preia elementele care ii sunt la dispozitie si se joaca cu ele, creindu-si un spatiu interior satisfacator, in conditiile date. In cazul in care lucrurile sunt impiedicate sa urmeze aceasta cale, adica spatiul intern nu este suficient de „stabil”, puternicele anxietati arhaice – de dezintegrare, persecutie – isi fac simtita influenta, iar noi le vom vedem manifestandu-se mai tarziu in tot felul de comportamente psihotice.


Putem gandi ca efortul fantasmatic al bebelusului este indreptat care re-crearea starii initiale, in care nevoile ii erau satisfacute in asa fel incat existenta dorintei era inutila. Cred ca aceasta incercare, care apare imediat dupa nastere – din punctul meu de vedere – a generat si genereaza cele mai interesante idei legate de existenta unui spatiu paradisiac, a unui rai sau a unei fiintari fara dorinta. Pot accepta ca implinirea oricarei dorinte – in masura in care presupune atingerea obiectului d (dorintei de reintrare in fuziune cu mama) – este imposibila insa cred ca acceptarea starii este travaliul pe care il impune realitatea, si peste care nu putem trece de fapt niciodata. Acesta este si motivul pentru ca eliberarea budista de dorinte mi se pare iluzorie adica fantasmatica: sa ne imaginam ca exista un spatiu in care scapam de restrictiile realitatii. Daca totul este perfect, atunci nu ne lipseste nimic si nici dorinte, adica frustrari, nu avem!

Pe de alta parte insa este important sa ne intrebam din perspectiva gandurilor de mai sus, ce poate face psihoterapia. Initial ma gandeam ca psihoterapia ar putea fi o metoda prin care este pus in miscare un motor al dezvoltarii adica sunt eliminate niste obstacole care impiedica la un moment dat miscarea, jocul. Stim, de asemenea ca nu putem renunta la o satisfactie decat daca putem obtine, cumva, o alta. Stim ca ne putem re-organiza, re-grupa pe nivele diferite in asa fel incat cuantumul de placere-satisfactie sa nu scada prea mult. Adica nu putem privi psihoterapia, in mod ideal evident, ca fiind doar o reorganizare superioara in fata frustrarii obiectului d, ci suntem datori sa ne gandim la un spatiu in care putem trai fara frustrare.

Pare ca aparitia subiectului dorintei este momentul in care, cu ajutorul clivajului, se poate crea o bresa in acest ciclu. Imi imaginez aceasta bresa ca pe dezvoltarea unui Eu observator care nu se multumeste sa inregistreze ceea ce se intampla, adica ceva care se intampla, ci pur si simplu care poate observa ca se intampla, adica fiintarea. Este un fel de meditatie asupra lui a fi, care, cred eu, te scoate din spatiul dorintelor si te aseaza intr-o alta ordine a lumii, cu naturalete si simplitate. Stiu ca suna pretentios si nu poate fi, in mod stiintific, asezat ca scop al psihoterapiei insa mi se pare o treapta superioara a analizei. In fapt, cred ca fiecare terapeut isi poate construi modul in care vede evolutia psihica si ceea ce este esential si comun este desprinderea unui sens. Pentru ca asa cum am vazut, copilul nu traieste cautand un sens „adevarat”, „real” sau oricum ar fi, ci pur si simplu adaptand un exterior pe masura unui interior in vederea unui sens al supravietuirii psihice si uneori nu numai. Daca interpretarea „reprezinta o posibila realitate subiectiva dintre multe alte posibile, asa cum a fost traita si elaborata de catre diada terapeutica” atunci devine ca de la sine inteles ca nu interpretarea in sine este importanta ci faptul sensului implicat in ea. Psihoterapia creeaza o unitate de sens in interiorul unei relatii suficient de bune si un instrument de a prolifera sensul. De aceea ar fi mai important timingul interpretarii decat cuvintele folosite – pentru ca noi nu putem stii cu precizie ce s-a intamplat in trecutul pacientului insa putem observa lipsa sensului a ceea ce s-a intamplat in trecut.